ACTUALITATE

24 ianuarie: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza

post-img

Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. 

Procesul, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări, a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.

La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
 

La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenţie moldo-munteană prin care a fost desfiinţată vama dintre cele două ţări, excepţie făcând sarea. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor şi greutăţilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focşani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naş de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească şi să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naţionale, în cele două ţări şi în străinătate. Activitatea desfăşurată în emigraţie, îndeosebi în Franţa, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicaţii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanşarea unei noi revoluţii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei şi către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalităţi marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalităţi franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moşiei soţiei sale pentru a asigura aceste fonduri.