Podul de Flori a fost un eveniment cu încărcătură emoţională de neimaginat. La 6 mai se împlinesc 30 de ani de la Podul de Flori de la Prut din 1990. În acea zi la Prut şi-au dat întâlnire nu doar rude sau familii despărţite decenii la rând prin sârma ghimpată, şi-a dat întâlnire românimea mânată de dor şi speranţă, în încercarea de a-şi mângâia rănile.
A fost o grandioasă manifestare de suflet românesc, cea dintâi care a făcut posibil ca 1.250.000 de fraţi, surori, nepoţi, părinţi, rubedenii şi prieteni din România să se reîmbrăţişeze, cu cei de pe pământul Basarabiei. Cifra, uriaşă, a fost publicată de celebrul ziar sovietic Izvestia, dar opinia noastră a fost că mult mai mult omenet s-a aflat pe cele două maluri ale unui alt fel de Milcov mai mare şi mai însângerat, care despărţea fraţii în urma unei hotărâri anti-istorice prin care s-a cedat Basarabia Imperiului Rusesc, la 1812. Limba, credinţa, cultura au rămas ale neamului de obârşie, românesc, şi l-au făcut să reziste neîntrerupt prin veacuri vitrege.
A urmat una dintre acele minuni care apar în istorie fulgerător, la momentul pe care, dacă îl ratezi, e pierdut pe veci: hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie/9 aprilie 1918 prin care s-a produs UNIREA cu ŢARA MAMĂ ROMÂNIA. Momentul are o dublă semnificaţie, mai întâi prin revenirea neamului din Basarabia – care poartă numele întemeietorilor Ţărilor Româneşti, simbol al românismului! – în condiţiile în care se producea oprirea pătrunderii ideologiei roşii/comuniste dincoace de Nistru. Accentuăm acest lucru: Unirea Basarabiei în 1918 a stăvilit bolşevizarea Europei, România având un rol însemnat atunci nu numai în Răsărit, ci şi în Apus, înăbuşind comunismul strecurat în Ungaria. Comentariile istoricilor ar trebui să pună mai mult în valoare această misiune românească. În acelaşi timp, Basarabia a devenit un model exemplar pentru Bucovina şi pentru Transilvania, UNIREA devenind astfel aproape totală pe pământurile de drept ale Daciei, înfăptuită la 1 Decembrie 1918.
Hotărârile celor puternici, ale noilor imperii, fasciste şi comuniste, au mai spulberat istoria, după 1940, în două-trei rânduri şi în privinţa Basarabiei, care a devenit, samavolnic, una dintre Republicile Uniunii Sovietice.
Ne-am folosit de patru chestiuni conjuncturale când am decis manifestarea primului Pod de Flori din 6 mai 1990: căderea Zidului Berlinului, dovadă că se poate crea apropierea dintre fraţi; breşa pe care a produs-o Gorbaciov prin celebrele lui glasnosti şi perestroika sub oblăduirea cărora se clătina şi dărâna bolşevismul; spiritul românesc puternic revigorat la sfârşitul anului 1989 şi la Chişinău, şi în România, prin înfăptuirea unor acţiuni revoluţionare hotărâte, menite a schimba soarta României şi a Republicii Moldova. Cunoşteam acest spirit românesc al marilor cărturari din Basarabia întrucât participasem, la 15 ianuarie 1989, la aniversarea zilei lui Eminescu la Chişinău, bucurându-mă încă mai înainte de prietenia cu Emil Loteanu, Grigore Vieru, Grigore Grigoriu, Eugen Doga – pentru a înscrie aici doar aceste nume ale frunţii intelectualităţii de peste Prut, făuritori ai Republicii Moldova de azi.
La toate acestea adăugăm, în al patrulea rând, înţelegerea perfectă a raţiunilor acestei acţiuni atunci când, împreună cu Ion Ungureanu, ministrul Culturii de la acea vreme la Chişinău, şi Grigore Vieru am expus proiectul Podului de Flori, din partea mai multor organizaţii civile în frunte cu Liga Culturală - dar paternitatea acţiunii, în forma în care s-a desfăşurat ne-o asumăm deopotrivă Victor Crăciun şi Liga! - conducătorului Republicii Socialiste Moldova, parte integrantă, la acea dată, a URSS!, Petru Lucinschi. Hotărârea a fost luată imediat şi definitiv: avea să se înfăptuiască Podul de Flori, propunerea pe care o aduceam din România, acceptată cu bucurie la Chişinău urma să schimbe destine, să readucă alături fraţi, părinţi şi copii despărţiţi împotriva firii de tiranii a căror epocă apusese.
Prin urmare, nu s-a trâmbiţat adunarea pe Prut pentru a se aduna fraţii, ci s-au produs întrevederi şi hotărâri limpezi, numirea unui Comitet de organizare condus la Chişinău de un viceprim-ministru, Mihai Platon, din care făceau parte şi ministrul de Interne Vladimir Voronin şi alţi miniştri, fiind consultat şi Mihail Gorbaciov. Întâmplarea făcând să asist la convorbirile cu acesta provocate de Petru Lucinschi şi, apoi, împreună cu Emil Loteanu să mă aflu la Kremlin, unde s-au luat măsuri ca „zburdalnicii” din Armata Roşie să nu cumva să deschidă focul când pătrundeau românii cu flori în Basarabia.
Sunt 25 de ani de atunci, iar evenimentele ne sunt vii în faţa ochilor. Nu s-a produs nicio întâmplare tristă pe Prut. DUMNEZEU a fost al ROMÂNILOR. S-a înfăptuit un act istoric. Până şi comandantul suprem al Armatei Roşii pe coridorul Kaliningrad - Odesa, care mai întâi ne-a adus injurii (avea şi aşa destule probleme cu dărâmarea Zidului Berlinului, nu-i păsa de florile noastre!), s-a îmbunat şi a tăiat panglica la jumătatea podului de la Albiţa, alături de noi, înţelegând semnificaţia evenimentului. S-a produs miracolul care a deschis calea unei alte epoci România - Basarabia.
Au trecut de atunci 25 de ani. Podurile de Flori , despre care şi-au permis mulţi neaveniţi să comenteze, cel mai adesea uitând să menţioneze cine le-a iniţiat şi organizat, au fost împroşcate cu lături, ironizate, îndeosebi de acei ziarişti români care au adus daune mari în înţelegerea noilor realităţi ale românităţii de pe cele două maluri ale Prutului. Le-au duşmănit mulţi, motivând că florile sunt efemere şi că utile sunt numai cele de piatră. Nu au înţeles, nu au vrut să priceapă însemnătatea lor la acel moment istoric: deschiderea graniţelor între fraţi, cu tot ceea ce a urmat - schimburi culturale, instruirea în România a unui impresionant număr de tineri care s-au reîntors în Basarabia cu alte percepţii asupra istoriei adevărate şi cu alte idealuri, credinţa împărtăşită de Mitropolia Basarabiei, parte a Patriarhiei Române, sprijin economic şi mai ales diplomatic pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Şi câte altele.
S-ar fi putut, în acele condiţii, înfăptui REUNIFICAREA BASARABIEI? Cu o adevărată înţelepciune politică şi o atentă acţiune diplomatică, pentru noi răspunsul este sigur afirmativ: DA! Atunci am trecut pe lângă o clipă de aur. Din păcate, nu s-a dorit, mai mult la Bucureşti, s-o recunoaştem, înfăptuirea acestui act. „Constructorii” Podurilor de flori, pentru că acţiunea a avut şi o a doua ediţie, la 6 iunie 1991, au fost marginalizaţi, eliminaţi din viaţa publică, iar organizaţia care şi-a asumat uriaşa responsabilitate, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Liga lui Nicolae Iorga, cum fusese cunoscută în perioada interbelică, creată încă din 1890, în scopul apărării românilor din Transilvania, a fost mereu înjosită şi i-a fost subminată poziţia ce i se cuvine în rândul societăţii civile.
Avem datoria istorică de a apăra acţiunile noastre naţionale menite a înfăptui România Adevărată. Readucem, de aceea, în atenţie aniversarea PODULUI DE FLORI DE LA PRUT, manifestare devenită simbol al legăturilor cu Republica Moldova şi care reprezintă o speranţă miraculoasă pentru viitorul românităţii.
Ne-am asumat, cu 25 de ani în urmă, răspunderea asupra manifestărilor. Noi am suferit cel mai mult că nu a avut finalitatea aşteptată. Dar Dumnezeu ne-a ajutat să contribuim nemijlocit la acea sărbătoare a sufletului românesc, rămasă o speranţă a UNIRII.
PODUL DE FLORI trebuie să fie ceea ce a fost. Putea deveni de piatră, ceea ce nu stătea în atribuţiile unei organizaţii civile.
PODUL DE FLORI rămâne un REPER CONSEMNAT ISTORIC în lume, fapt unic, dincolo de orice carte a recordurilor, care a produs, chiar dacă nu din punctul de vedere al frontierelor, UNIREA SPIRITUALĂ DEFINITIVĂ A BASARABIEI.
A urmat una dintre acele minuni care apar în istorie fulgerător, la momentul pe care, dacă îl ratezi, e pierdut pe veci: hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie/9 aprilie 1918 prin care s-a produs UNIREA cu ŢARA MAMĂ ROMÂNIA. Momentul are o dublă semnificaţie, mai întâi prin revenirea neamului din Basarabia – care poartă numele întemeietorilor Ţărilor Româneşti, simbol al românismului! – în condiţiile în care se producea oprirea pătrunderii ideologiei roşii/comuniste dincoace de Nistru. Accentuăm acest lucru: Unirea Basarabiei în 1918 a stăvilit bolşevizarea Europei, România având un rol însemnat atunci nu numai în Răsărit, ci şi în Apus, înăbuşind comunismul strecurat în Ungaria. Comentariile istoricilor ar trebui să pună mai mult în valoare această misiune românească. În acelaşi timp, Basarabia a devenit un model exemplar pentru Bucovina şi pentru Transilvania, UNIREA devenind astfel aproape totală pe pământurile de drept ale Daciei, înfăptuită la 1 Decembrie 1918.
Hotărârile celor puternici, ale noilor imperii, fasciste şi comuniste, au mai spulberat istoria, după 1940, în două-trei rânduri şi în privinţa Basarabiei, care a devenit, samavolnic, una dintre Republicile Uniunii Sovietice.
Ne-am folosit de patru chestiuni conjuncturale când am decis manifestarea primului Pod de Flori din 6 mai 1990: căderea Zidului Berlinului, dovadă că se poate crea apropierea dintre fraţi; breşa pe care a produs-o Gorbaciov prin celebrele lui glasnosti şi perestroika sub oblăduirea cărora se clătina şi dărâna bolşevismul; spiritul românesc puternic revigorat la sfârşitul anului 1989 şi la Chişinău, şi în România, prin înfăptuirea unor acţiuni revoluţionare hotărâte, menite a schimba soarta României şi a Republicii Moldova. Cunoşteam acest spirit românesc al marilor cărturari din Basarabia întrucât participasem, la 15 ianuarie 1989, la aniversarea zilei lui Eminescu la Chişinău, bucurându-mă încă mai înainte de prietenia cu Emil Loteanu, Grigore Vieru, Grigore Grigoriu, Eugen Doga – pentru a înscrie aici doar aceste nume ale frunţii intelectualităţii de peste Prut, făuritori ai Republicii Moldova de azi.
La toate acestea adăugăm, în al patrulea rând, înţelegerea perfectă a raţiunilor acestei acţiuni atunci când, împreună cu Ion Ungureanu, ministrul Culturii de la acea vreme la Chişinău, şi Grigore Vieru am expus proiectul Podului de Flori, din partea mai multor organizaţii civile în frunte cu Liga Culturală - dar paternitatea acţiunii, în forma în care s-a desfăşurat ne-o asumăm deopotrivă Victor Crăciun şi Liga! - conducătorului Republicii Socialiste Moldova, parte integrantă, la acea dată, a URSS!, Petru Lucinschi. Hotărârea a fost luată imediat şi definitiv: avea să se înfăptuiască Podul de Flori, propunerea pe care o aduceam din România, acceptată cu bucurie la Chişinău urma să schimbe destine, să readucă alături fraţi, părinţi şi copii despărţiţi împotriva firii de tiranii a căror epocă apusese.
Prin urmare, nu s-a trâmbiţat adunarea pe Prut pentru a se aduna fraţii, ci s-au produs întrevederi şi hotărâri limpezi, numirea unui Comitet de organizare condus la Chişinău de un viceprim-ministru, Mihai Platon, din care făceau parte şi ministrul de Interne Vladimir Voronin şi alţi miniştri, fiind consultat şi Mihail Gorbaciov. Întâmplarea făcând să asist la convorbirile cu acesta provocate de Petru Lucinschi şi, apoi, împreună cu Emil Loteanu să mă aflu la Kremlin, unde s-au luat măsuri ca „zburdalnicii” din Armata Roşie să nu cumva să deschidă focul când pătrundeau românii cu flori în Basarabia.
Sunt 25 de ani de atunci, iar evenimentele ne sunt vii în faţa ochilor. Nu s-a produs nicio întâmplare tristă pe Prut. DUMNEZEU a fost al ROMÂNILOR. S-a înfăptuit un act istoric. Până şi comandantul suprem al Armatei Roşii pe coridorul Kaliningrad - Odesa, care mai întâi ne-a adus injurii (avea şi aşa destule probleme cu dărâmarea Zidului Berlinului, nu-i păsa de florile noastre!), s-a îmbunat şi a tăiat panglica la jumătatea podului de la Albiţa, alături de noi, înţelegând semnificaţia evenimentului. S-a produs miracolul care a deschis calea unei alte epoci România - Basarabia.
Au trecut de atunci 25 de ani. Podurile de Flori , despre care şi-au permis mulţi neaveniţi să comenteze, cel mai adesea uitând să menţioneze cine le-a iniţiat şi organizat, au fost împroşcate cu lături, ironizate, îndeosebi de acei ziarişti români care au adus daune mari în înţelegerea noilor realităţi ale românităţii de pe cele două maluri ale Prutului. Le-au duşmănit mulţi, motivând că florile sunt efemere şi că utile sunt numai cele de piatră. Nu au înţeles, nu au vrut să priceapă însemnătatea lor la acel moment istoric: deschiderea graniţelor între fraţi, cu tot ceea ce a urmat - schimburi culturale, instruirea în România a unui impresionant număr de tineri care s-au reîntors în Basarabia cu alte percepţii asupra istoriei adevărate şi cu alte idealuri, credinţa împărtăşită de Mitropolia Basarabiei, parte a Patriarhiei Române, sprijin economic şi mai ales diplomatic pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Şi câte altele.
S-ar fi putut, în acele condiţii, înfăptui REUNIFICAREA BASARABIEI? Cu o adevărată înţelepciune politică şi o atentă acţiune diplomatică, pentru noi răspunsul este sigur afirmativ: DA! Atunci am trecut pe lângă o clipă de aur. Din păcate, nu s-a dorit, mai mult la Bucureşti, s-o recunoaştem, înfăptuirea acestui act. „Constructorii” Podurilor de flori, pentru că acţiunea a avut şi o a doua ediţie, la 6 iunie 1991, au fost marginalizaţi, eliminaţi din viaţa publică, iar organizaţia care şi-a asumat uriaşa responsabilitate, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Liga lui Nicolae Iorga, cum fusese cunoscută în perioada interbelică, creată încă din 1890, în scopul apărării românilor din Transilvania, a fost mereu înjosită şi i-a fost subminată poziţia ce i se cuvine în rândul societăţii civile.
Avem datoria istorică de a apăra acţiunile noastre naţionale menite a înfăptui România Adevărată. Readucem, de aceea, în atenţie aniversarea PODULUI DE FLORI DE LA PRUT, manifestare devenită simbol al legăturilor cu Republica Moldova şi care reprezintă o speranţă miraculoasă pentru viitorul românităţii.
Ne-am asumat, cu 25 de ani în urmă, răspunderea asupra manifestărilor. Noi am suferit cel mai mult că nu a avut finalitatea aşteptată. Dar Dumnezeu ne-a ajutat să contribuim nemijlocit la acea sărbătoare a sufletului românesc, rămasă o speranţă a UNIRII.
PODUL DE FLORI trebuie să fie ceea ce a fost. Putea deveni de piatră, ceea ce nu stătea în atribuţiile unei organizaţii civile.
PODUL DE FLORI rămâne un REPER CONSEMNAT ISTORIC în lume, fapt unic, dincolo de orice carte a recordurilor, care a produs, chiar dacă nu din punctul de vedere al frontierelor, UNIREA SPIRITUALĂ DEFINITIVĂ A BASARABIEI.
