Alexandra Paucescu are 42 de ani, spune despre ea că este o femeie modernă ambiţioasă, mamă a doi copii, soţie de diplomat, voluntar activ, iubitoare de mare, soare, muzică şi schi. Şi a scris o carte. Despre viaţa ei ca soţie de diplomat. A deschis într-un fel, personal şi inedit, uşa către viaţa familiilor care stau în umbra diplomaţilor de carieră.

”Ideea cărţii Just a diplomatic spouse mi-a venit, după cum mărturisesc chiar la începutul ei, după o discuţie avută cu un vechi prieten. Mi-am dat seama că oamenii percep totul mai mult prin prisma clişeelor oferite de-a lungul timpului şi învăluite de multe ori într-un aer hollywoodian, care atrage şi fascinează, dar nu creionează cu adevărat realitatea. Dincolo de o lume privilegiată, cu avantaje şi glamour, sunt oameni cu poveşti de viaţă, e un întreg carusel de sentimente şi situaţii reale, nu întotdeauna fericite.

Cartea urmăreşte povestea ultimilor 10 ani şi mai bine din viaţa mea şi a familiei mele, este un fel de blog, un jurnal de călătorie, o culegere de trăiri, dar şi sfaturi, reguli de etichetă şi ierarhie diplomatică. Este împărţită pe capitole, pentru că fiecare destinaţie a fost practic un capitol special din viaţă, cu bune, cu rele, emoţii, fericire, dar şi uneori amărăciune.

E dificil să îţi pui viaţa în cutii o dată la câţiva ani şi să o iei mereu de la zero. Asta trăieşte de fapt  orice soţie de diplomat, cu fiecare nou post. Uneori puse pe un piedestal al eleganţei şi rafinamentului, alteori subapreciate sau chiar ignorate din cauza lipsei realizării profesionale de vârf, multe dintre aceste femei sunt de fapt intelectuale cultivate şi rasate, care au ales să îşi urmeze soţii şi să sprijine cariera diplomatică a acestora, cu preţul renunţării la o parte din propriile lor visuri, la propria lor împlinire profesională, cea care asigură de cele mai multe ori admiraţia societăţii moderne.

Am întâlnit des cazuri de soţii de diplomaţi din întreaga lume, mai ales de vârste tinere, care încearcă cu greu să se reinventeze: unele au bloguri de succes, altele oferă consultanţă în diverse domenii, voluntariatul e şi el o alternativă (pe care am îmbrăţişat-o şi eu), dar există totuşi la nivel aproape general această frustrare legată de imposibilitatea afirmării profesionale relevante şi durabile... până la urmă, să fim serioşi, e extrem de dificil să îţi clădeşti o cariera solidă şi cursivă, când o iei de la capăt cu fiecare nouă destinaţie diplomatică, într-o ţară nouă cu bariere culturale şi uneori chiar şi lingvistice, poate greu de depăşit.

Nimeni nu poate însă nega avantajele acestui tip de viaţă: vezi lumea şi o descoperi la un nivel mult mai profund decât o poţi face în orice călătorie turistică, cunoşti oameni valoroşi la care în mod normal poate nu ai avea acces niciodată, ai TIMP pentru tine şi familia ta... iar timpul este din ce în ce mai clar „aurul” secolului 21...

Ţi-a fost greu sau uşor să scrii cartea?

Iniţial am pornit cu avânt şi entuziasm. Nu am scris vreodată vreun jurnal, aşa că totul a fost din memorie... întâmplări, situaţii, trăiri, locuri... toate ordonate cronologic şi trecute prin filtrul inevitabil al timpului. Chiar şi titlul a venit în urma unei reacţii pe care îmi amintesc că a avut-o odată cineva, fiind vădit dezamăgit că nu eram „adevăratul” diplomat, ci doar nevasta lui. Faptul că e scrisă în limba engleză nu pot spune că a îngreunat mult situaţia, pentru că mă pot lauda cu un nivel de cunoaştere aproape matern al acestei limbi. Beneficiile de a putea oferi o carte într-o limbă de circulaţie largă sunt mari. Partea complicată a fost cea care a urmat: redactarea, structurarea şi publicarea cărţii. Am optat pentru publicarea independentă, care îţi oferă libertatea totală de decizie şi mişcare, dar te şi solicită la maximum. Tu alegi coperta şi design-ul, tu editezi paginaţia, tu alegi pozele şi aşa mai departe. E un risc, adevărat, mai ales ca e prima dată când scriu o carte... dar e unul complet asumat. Şi, după reacţiile cititorilor, se pare ca a fost o alegere câştigătoare! Am primit atât de multe mesaje sensibile... sincer, reacţiile au fost mult peste aşteptările mele!

Ce îţi place ţie la cartea ta?

Am gândit-o ca o carte cinstită  şi corectă, fără cosmetizări inutile şi întâlnite în multe texte pe această temă. „Just a diplomatic spouse” e sinceră şi naturală, aşa ca mine. Am crezut în visul meu, am crezut că pot face asta, şi într-un final, după doi ani de muncă, am reuşit.

Cum au reacţionat cei din jur? Cine te-a sprijinit?

Primii care au ştiut de intenţia mea de a scrie cartea au fost soţul si copiii. Ei au fost mereu şi sunt suporterii mei principali. Soţul meu a participat la partea de verificare şi corectură, copiii m-au ajutat să aleg cele mai potrivite poze de interior, pozele de pe copertă au fost făcute de două prietene bune, fotografe amatoare talentate. Am cerut primele reacţii câtorva oameni apropiaţi mie, apoi am mers înainte cu încredere.

Despre ea, Alexandra Paucescu spune că a avut privilegiul  de a fi crescută de bunicii ei iubitori şi protectori, bunica fiindu-i un real model de viaţă, iar bunicul a fost cel care îi spunea poveşti din...istoria trăită de el ca prizonier în lagărele naziste şi sovietice. În liceu a fost bursieră în Statele Unite ale Americii, a urmat Facultatea de Management în Bucureşti şi are un Master în Administrarea Afacerilor. Este căsătorită cu un diplomat de carieră, care acum se află în misiune la Berlin.

”La Berlin suntem din 2015. Viaţa în Berlin poate fi dificilă, măcar la început, chiar dacă eşti diplomat sau nu. Cel puţin aşa am perceput-o eu. Berlinezii sunt destul de reci, nonconformişti şi chiar uneori agresivi verbal. Nu te menajează prea mult şi nu stau la discuţii de curtoazie. A fost dificil să realizez primele contacte sociale şi să încerc o oarecare integrare, fie ea şi temporară. Nici vremea, adesea ploioasă, nu ajută prea tare.

Cartea „Just a diplomatic spouse” a apărut la mijlocul lunii martie, aproape odată cu introducerea măsurilor de distanţare socială legate de COVID-19 în Berlin. Aşa că viaţa s-a schimbat din mai multe puncte de vedere, ulterior. Înainte de această pandemie, viaţa se desfăşura într-un cadru mai mult sau mai puţin previzibil: între activităţile legate de creşterea celor doi copii, participarea la diversele evenimente diplomatice şi coordonarea grupului de voluntari UNICEF, de care mă ocup la Berlin. Eu am o activitate mult mai alertă în mediul online, de când s-a lansat cartea. Răspund la mesaje, scriu articole pe tema asta pentru diverse reviste şi website-uri, voi înregistra câteva podcasturi şi tot aşa...

Cred cu tărie într-o revenire la „normalitate”, graduală însă. Deja vedem că în Europa a început relaxarea măsurilor stricte luate acum două luni, în majoritatea ţărilor. Dar nu sunt de părere că, odată ce această ameninţare va trece, lumea se va schimba radical. Sigur, vor fi schimbări de abordare poate, munca de la distanţă fi probabil încurajată şi mai uşor acceptată de unii angajatori şi salariaţi, dar nu cred că vom asista la o reaşezare mondială pe alte coordonate şi convingeri, aşa cum spun unii. Ar fi frumos să credem într-un salt spiritual planetar... Schimbarea însă este la nivel individual şi poate surveni doar ca o consecinţă a propriilor convingeri, nu ca ceva impus.

În general, în această perioadă am surprins două tipuri de reacţii, diametral opuse. O parte din oameni s-a dovedit sensibilă la soarta celorlalţi, gata să ajute, empatică şi proactivă, dar am văzut şi partea întunecată a multora, un egoism dus la extrem şi o disperare, în cea mai mare parte nejustificată, şi care mă pune pe gânduri... unde am ajunge dacă realitatea ar fi mult mai dură, cum ar evolua umanitatea?... ne mândrim că suntem o rasă superioară, dar la primul obstacol mai serios, mulţi uită asta şi cu siguranţă nu o dovedesc prin comportament. Cred că un spirit de solidaritate mai ridicat ar ajuta pe toată lumea, să fii bun e gratis şi la îndemâna oricui!

31 mai este Ziua Românilor de Pretutindeni şi Alexandra este unul dintre românii care din motive obiective a trăit în diferite locuri din lumea largă şi a întâlnit conaţionali care au ales să trăiască şi să lucreze departe de România. Pentru românii de pretutindeni, iată mesajul Alexandrei Paucescu din Berlin:

Viaţa printre străini e deseori dificilă, îţi lipsesc căldura oamenilor şi sentimentul de apartenenţă de multe ori. Dar trăim într-o lume globală, în continuă mişcare şi o comunitate mult mai unită de conaţionali ar putea să ofere suportul necesar, cel puţin la nivel de suflet. Aş adăuga doar câteva cuvinte, unul din motto-urile mele în viaţă: trăieşte ziua de azi, cea de mâine nu e promisă nimănui!

Interviu realizat de Aura Dobre