Proza lui Eminescu a fost discutată mult de criticii literari şi, pe alocuri, contestată. Eugen Lovinescu şi Garabet Ibrăileanu au calificat-o drept un exerciţiu minor, fără valoare estetică deosebită. Alţii însă au apreciat-o şi au remarcat nota sa halucinantă. Printre criticii cu viziuni pozitive s-au remarcat: George Călinescu şi Eugen Simion.

Cea mai reprezentativă creaţie a prozei filosofice şi fantastice, semnată de marele poet este “Sărmanul Dionis”. Nuvela este una dintre cele mai originale lucrări,

Datorită afinităţilor cu filosofia şi literatura europeană, din perioada studiilor lui Eminescu la Viena. Tot aici creaţia a şi fost redactată, aşa cum se arată într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi de către Ioan Slavici. Opera a fost citită, pe întâi septembrie 1872, la “Junimea” unde a lăsat o impresie de extravaganţă.

"Făt-Frumos din lacrimă" de Mihai Eminescu este un basm cult, având ca sursă de inspiraţie basmul popular românesc. A apărut în 1870, în revista "Convorbiri literare", fiind publicat apoi în volumul postum "Versuri şi proză". Basmul lui Eminescu începe cu ilustrarea ideii că, în vremea veche, oamenii erau numai "în germenii viitorului", iar Dumnezeu călătorea pe pământ, călcând "cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”. Marele scriitor păstrează din basmul popular doar elementul epic şi pe cel fabulos. Totuşi, spre deosebire de creaţia folclorică, Eminescu foloseşte tehnica detaliului la schiţarea romantică a portretelor, a peisajelor, precum şi pentru descrierea palatelor şi a castelelor împărăteşti.

Alte basme importante, semnate de Eminescu sunt: Călin Nebunul, Frumoasa lumii, Borta-vântului, Finul lui Dumnezeu, Vasilie şi finul lui Dumnezeu.