Interviurile și Reportajele Telejurnalului

Interviurile Telejurnalului:Marius Bodochi, un reper al teatrului românesc

post-img
Marius Bodochi
Sursa foto: EBS

"Împreună, sub acelaşi acoperiş, să nu plouă cu duşmănie". Aceasta este menirea primară a unui teatru, spune Marius Bodochi, actor şi director artistic al Teatrului Naţional "Ion Luca Caragiale din Bucureşti". Om de teatru, de film şi de televiziune, Marius Bodochi a trezit, de-a lungul carierei sale, emoţiile românilor de pretutindeni prin forţa personajelor jucate în scenă sau pe platourile de filmare.

 


MARIUS BODOCHI actor, director artistic, Teatrul Național "I. L. Caragiale", București: „E un public cald la Chişinău, foarte cald. Se simte că este un public avizat, cu experienţă. Iar publicul, precum şi actorii, au nevoie de experienţă, de acea experienţă de a fi într-o sală. De altfel, pleci de acasă, cu o oră înainte de spectacol, intri într-o sală, se face întuneric şi asişti la desfăşurarea în faţa ochilor tăi a unor biografii. Biografii omeneşti, jucăm şi noi – oameni pe scenă. Am simţit acest lucru încă atunci când am venit pentru prima dată la Chişinău, în urmă cu foarte mulţi ani, cred că sunt 30.Dar de vreo şapte ani încoace am început să vin la Chişinău mai des, în spectacole precum: "Sinucigaşul", în regia lui Felix Alexa, Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi cu un spectacol "Casa de la ţară", "Cei Drepţi" şi uite că am ajuns la "Chiriţa în Carnaval".”

Unele voci spun că actorii reuşesc să facă ceea ce nu au înfăptuit greii zilelor politice. Proiecte, colaborări, uniuni, ba chiar voi adăuga un prefix – reuniuni. Aceste poduri de flori culturale. Cum apreciaţi aceste parteneriate între Republica Moldova şi România?

Eu cred că noi suntem un popor care trăieşte în două ţări şi atunci, având acelaşi sânge, suntem fraţi. Trebuie să ne avem ca fraţii iar în momentele importante să participăm unul la evenimentul celuilalt. Astfel văd eu lucrurile. Suntem o familie, o familie mare şi faptul că participăm la evenimentele importante ale membrilor familiei este un lucru normal. Nu văd nimic ieşit din comun, se cheamă normalitate. Sper să rămânem normali, să mergem în vizită unii la alţii, să ne bucurăm că putem merge în vizită unii la alţii şi dacă toată relaţia aceasta de frăţie şi prietenie e căptuşită de un sentiment de iubire, semnătura de iubire va fi precum un scut. Ne apără şi pe unii, şi pe alţii. Aşa văd eu relaţia între cele două ţări. Sigur că, noi, artiştii, actorii, avem obligaţia morală, civică să fim cât se poate de activi pe această dimensiune, în a întreţine această relaţie fraţească. Nu suntem fraţi vitregi, suntem chiar fraţi de sânge.


Aveţi o voce care fură, adică care spune lucruri. Cum credeţi, de la înălţimea experienţei dvs., care este misiunea Teatrului în prezent, în aceste clipe de strâmtoare. Obiectivul Zero şi care nu suferă nicio amânare?


Misiunea teatrului, dar dintotdeauna, şi mai pregnant acum, este să ajute pe oameni să se uite în propria oglindă a sufletului său. Sufletele noastre au o oglindă şi e bine să ne oglindim acolo şi să descoperim şi ceea ce nu ne place, iar teatrul cred că poate face acest lucru.

Aş spune foarte simplu: misiunea teatrului este să-l ajute pe om în a se redescoperi şi să-i ajute pe oameni să fie împreună. Teatrul înseamnă ceva, atenţie, "împreună": lumea în sală - împreună, actori pe scenă – împreună, actorii cu publicul sunt împreună, împreună sub acelaşi acoperiş. Există o frază într-un text de teatru care îmi place foarte mult, textul îi aparţine lui Tennessee Williams, există acolo o frază care sună cam aşa: "De ce trebuie să fim buni, de ce avem nevoie de o privire caldă, de ce avem nevoie de o mână întinsă atunci când ne e greu... ca să putem trăi împreună, aici, sub acoperişul lui Dumnezeu", zice acea frază. Atunci eu zic că împreună înseamnă şi, aici, sub acoperişul unui teatru, iar deasupra lui este acoperişul lui Dumnezeu.

Dacă e să vorbim despre relieful actorului în secolul XXI? Structura, algebra lui, datele lui fizice, intelectuale. Cum credeţi cum ar fi tabloul acestuia?

Ca întotdeauna! Un actor... ce te interesează, cu ce intri în contact pentru prima oară?! E un contact vizual, vezi pe cineva, este la fel cum ai vedea un tablou, la prima vedere. Trebuie să suscite interes, nu neapărat să te şocheze! Trebuie să suscite un interes, de ce mă uit la persoana respectivă?! Pentru că are o lume, are o privire... Şi aici nu mă refer la o actriţă şi trebuie să fie neapărat superbă, vorbind despre frumuseţa fizică, ci la lumea cu care vine acel fizic, acea persoană. Şi după aceea vedem datele actorului, spre exemplu: mişcarea scenică bună, voce lucrată, inteligenţă în rostire, frazare, toate acestea trebuie să fie în albia actorului. Dacă acest lucru nu există te duci la război fără arme şi stai...

Da, stai în tranşee sau nici măcar acolo. Acolo stau rezervele.


Electricitatea gândirii umane! Suntem într-o oală în care ne tot modelăm, şlefuim şi ajungem undeva... în funcţie de multe date. Cum credeţi, ce face teatrul în faţa unei lumi dezorientate, ba chiar anchilozate?


Teatrul poate face multe. Sigur că nu se văd rezultatele imediat, dar dacă tu, în calitate de artist, scriitor, actor, regizor, scenograf sădeşti în minţile şi sufletele oamenilor sămânţa care trebuie, cu siguranţă, vor fi şi roade. Tocmai de aia, nu avem dreptul... ei bine, altfel spus, nu avem voie să greşim. Deşi o facem, dar trebuie să greşim cât mai puţin, să redăm pe scenă exact ceea ce s-a propus cu acel spectacol, e gândul unui scriitor, regizor, scenograf, muzicianului. Şi chiar şi gândurile celor care asigură desfăşurarea tehnică a unui spectacol, ei sunt la fel foarte importanţi. Importantă e calitatea sunetului, a imaginii, designerul, la fel, are o importanţă foarte mare într-un spectacol. Ei bine, toate acestea trebuie să meargă în acelaşi sens pentru a putea sădi sămânţa necesară în mintea şi sufletul celor care participă la minune. E o minune, de altfel!

Pentru noi, artiştii, un spectacol e precum un copil. El se naşte odată cu premiera şi apoi creşte, şi trebuie să avem grijă cum îl creştem. Un spectacol se dezvoltă, acelaşi rol de acum zece ani – nu îl joc. În aceşti zece ani m-am schimbat şi eu, m-am transformat şi eu, şi psihic, şi fizic. De fiecare dată e necesar ca esenţa şi adevărul personajului să fie la fel...

Ba nu, nu ştiu mai bine... Apropo de asta "ştiţi mai bine". Jucam "Regina Mamă", de foarte mulţi ani, cu doamna Olga Tudorache, un uriaş artist. Şi aveam un obicei, o piesă cu două personaje, după Manlio Santanelli, înainte de spectacol stăteam în culise, aşa, într-o semiobscuritate, să ne adunam gândurile. Era un spectacol greu cu o durată de trei ore. Stăteam şapte-opt minute în culise şi uneori o auzeam pe doamna Olga suspinând şi oftând. Credeam că nu se simte bine, rugam de ea să aduc puţină apă:

-"Vă este rău, de ce oftaţi?
-Ah, uite fac meseria aceasta de 65 de ani şi îmi dau seama că nu ştiu nimic."
Mi s-a părut genial! Să faci acest lucru de 65 de ani, să fie atât de uriaşă, aşa cum era Olga Tudorache şi să spui că nu ştii nimic?! Natura umană, natura personajului dramatic e atât de complexă că, probabil, ne trebuie mai multe vieţi să o înţelegem. Să spui că ştii cum e... nu, nu ştii cum e, de fiecare dată e diferit. Poate că aici e şi frumuseţea meseriei noastre, căutăm, de altfel suntem nişte căutători. Ce căutăm? Adevărul. Şi niciodată nu-l prinzi, ai senzaţia că l-ai prins sau nu-l găseşti, sau întrezăreşti...

Şi s-a dus de-a valma...

Şi s-a dus, şi începe din nou căutarea. Probabil, acesta este farmecul acestei îndeletniciri, să nu zicem neapărat cuvântul, o meserie se învaţă. Poţi să înveţi să te mişti, poţi să înveţi să dansezi, să cânţi, poţi să îţi exersezi vocea, poţi să faci multe lucruri exterioare dar, în primul rând, se bazează pe interior, pe construcţia interioară. Această îndeletnicire care se cheamă actor.

Candoarea jocului actoricesc este un imperativ într-un spectacol, mai spune actorul Marius Bodochi. Repertoriul unui teatru trebuie să fie mereu "viu", să apese butoanele sensibile ale unei societăţi, să cerceteze valori care, în prezent, nu prea sunt la mare căutare printre oameni, completează artistul.

Avem şi noi un spectacol care a ieşit recent "Cuvântul progres rostit de mamă sună teribil de fals", în regia lui Matei Vişniec. Tema principală a acestui text e războiul. E vorba despre un mamă şi un tată care caută rămăşiţele fiului dispărut, iar căutarea acesta e ca şi drumul lui Isus pe Golgota. Şi am fericirea ca în acest spectacol să joc alături de Maia Morgenstern, ea joacă rolul mamei, eu – al tatălui. Toată această căutare, cu multă încăpăţânare, cu încredere că vom găsi trupul sau măcar oasele copilului dispărut. Toată această zbatere care este una psihofizică duce undeva şi unde anume duce... către a nu accepta să se întâmple în zilele noastre astfel de lucruri pentru că ele se întâmplă, foarte aproape de noi.
Şi trupa Teatrului Naţional a intrat în acest spectacol cu speranţa că facem ceea ce trebuie făcut, fără să băgăm degetul în ochi, fără să fim demonstrativi şi punem degetul pe rană ca să spunem... au!

author-img_1

Constantin Uzdris

Reporter