Dintr-o criză în alta, lumea pare să-şi testeze limitele înţelepciunii. Noi tensiuni în Siria, succesoarea lui Merkel a demisionat, iar alegerile din Irlanda au dat câştig de cauză Sinn Fein-ului. Peste toate acestea – Conferinţa de la Munchen, trece în revistă provocările la adresa securităţii sub semnul retragerii Occidentului.
Marea Britanie – o ţară care în premieră a părăsit Uniunea Europeană în speranţa că vântul globalizării îi va sufla în pupă şi nava engleză va naviga glorios pe mări de lapte şi miere. L-am văzut pe căpitanul Boris, lovind gongul chinezesc de 11 ori, în faţa portretului lui Henry al VIII-lea, declarând că Marea Britanie a preluat controlul asupra sorţii sale. Probabil.
Deocamdată, însă, puterea lui Boris Johnson şi a eminenţii sale cenuşii, Dominic Cummings, a fost îndreptată spre reducerea libertăţii instituţiilor mass-media şi impunerea unui control autoritar asupra funcţionarilor guvernamentali. Aceste tentative anti-democratice au suscitat insa atat opoziţia jurnaliştilor, cat si pe cea a miniştrilor, care nu au fost de acord cu instaurarea unui paşalâc oriental în guvernul britanic.
Astfel, Sajid Javid, Ministrul Finanţelor, deţinătorul celui mai important portofoliu din cabinetul de la Londra, şi-a prezentat demisia în semn de protest fata de cererea Downing Street 10 să-şi concedieze toţi consilierii şi să creeze o echipă comună cu cea a Premierului Boris Johnson, adică sub controlul deplin al lui Dominic Cummings.
Au urmat şi alte schimbări în garnitura executivă, acest comportament mimând stilul eratic de la Washington, unde autonomia şi predictibilitatea funcţionarilor guvernamentali este subminată de lideri populişti şi capricioşi.
Între timp, mandatul negociatorului sef, Michel Barnier a fost întărit de solicitările statelor-membre, dar şi de Parlamentul UE.
În relaţia post-Brexit ne putem aştepta la negocieri dure, însă subiectul Marii Britanii nu va mai domina primele pagini ale ziarelor, aşa cum a fost până în prezent. Indiferent de asociaţiile istorice ale lui Boris cu Henry al VIII-lea şi a lui Cummings cu Thomas Cromwell, Uniunea Europeană, după cum şi Roma în sec. XVI, are alte griji decât un Albion pierdut în propria ceaţă.
Deocamdată, însă, puterea lui Boris Johnson şi a eminenţii sale cenuşii, Dominic Cummings, a fost îndreptată spre reducerea libertăţii instituţiilor mass-media şi impunerea unui control autoritar asupra funcţionarilor guvernamentali. Aceste tentative anti-democratice au suscitat insa atat opoziţia jurnaliştilor, cat si pe cea a miniştrilor, care nu au fost de acord cu instaurarea unui paşalâc oriental în guvernul britanic.
Astfel, Sajid Javid, Ministrul Finanţelor, deţinătorul celui mai important portofoliu din cabinetul de la Londra, şi-a prezentat demisia în semn de protest fata de cererea Downing Street 10 să-şi concedieze toţi consilierii şi să creeze o echipă comună cu cea a Premierului Boris Johnson, adică sub controlul deplin al lui Dominic Cummings.
Au urmat şi alte schimbări în garnitura executivă, acest comportament mimând stilul eratic de la Washington, unde autonomia şi predictibilitatea funcţionarilor guvernamentali este subminată de lideri populişti şi capricioşi.
Între timp, mandatul negociatorului sef, Michel Barnier a fost întărit de solicitările statelor-membre, dar şi de Parlamentul UE.
În relaţia post-Brexit ne putem aştepta la negocieri dure, însă subiectul Marii Britanii nu va mai domina primele pagini ale ziarelor, aşa cum a fost până în prezent. Indiferent de asociaţiile istorice ale lui Boris cu Henry al VIII-lea şi a lui Cummings cu Thomas Cromwell, Uniunea Europeană, după cum şi Roma în sec. XVI, are alte griji decât un Albion pierdut în propria ceaţă.
