Aceste concluzii se conţin în studiul „Sancţiuni disuasive pentru acte de corupţie. Instanţe specializate/complete de judecată anticorupţie. Practici internaţionale şi propuneri pentru Moldova”, elaborat cu sprijinul proiectului „Lupta cu corupţia prin consolidarea integrităţii în Republica Moldova”, implementat de PNUD Moldova, cu suportul Ministerului Afacerilor Externe al Norvegiei. Recomandările studiului se bazează pe analiza standardelor internaţionale şi a cadrului legal naţional în domeniul combaterii corupţiei. Autorii studiului sunt Tilman Hoppe, expert internaţional în anticorupţie şi Lilian Apostol, expert naţional.

Autorii studiului notează că legislaţia majorităţii ţărilor din regiune prevede pedepse maxime pentru fapte grave de corupţie. Totodată, amenzile sunt percepute ca fiind mult mai eficiente decât pedepsele privative de libertate. Şi în Republica Moldova, potrivit unor studii ale Centrului Naţional Anticorupţie, amenzile sunt aplicate în 71% de cazuri de infracţiuni de corupţie, instanţele de judecată aplicând pedepse „reale” cu închisoare în nu mai mult de 16% din toate cazurile.

În acelaşi timp, studiile CNA au constatat că sancţiunile pronunţate în trecut erau disproporţionale în comparaţie cu beneficiile pe care le obţineau infractorii. Astfel, în medie, era mai convenabil să primeşti/dai o mită mai mare, deoarece erai expus riscului unor amenzi mai mici; cu cât era mai mare mita cu atât era mai mică amenda.

Autorii studiului recomandă renunţarea la practica de reducere în jumătate a sumelor amenzilor, care se aplică în cazul unor infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, în cazul în care acestea sunt achitate în cel mult 72 ore din momentul în care hotărârea devine executorie. Potrivit lor, reducerea de 50% este excesivă în contextul luptei împotriva corupţiei şi ar promova următorul mesaj: „Dacă trebuie să achiţi o amendă pentru a te îmbogăţi din corupţie, primeşti o reducere dacă o achiţi prompt (ceea ce de obicei nu este o problemă pentru o «afacere din corupţie» gestionată eficient”.

Totodată, în studiu se menţionează că amenzile pot avea un rol important în prevenirea şi combaterea corupţiei, dar că orice reformă în acest domeniu va avea impact doar dacă investigarea, urmărirea penală şi judecarea actelor de corupţie vor fi, de asemenea, eficiente.

Un alt aspect la care se referă studiul este discalificarea (sau pierderea dreptului de a ocupa funcţii publice) ca formă complementară a pedepselor principale pentru infracţiuni de corupţie. Această practică este prevăzută atât de legislaţia penală, cât şi de cea contravenţională. Cel mai înalt termen al interdicţiei nu depăşeşte 15 ani pentru forme agravate ale infracţiunilor de corupţie, iar termenul cel mai mic este nu mai puţin de 3 luni. Discalificarea se referă strict la funcţia în care făptaşul a comis actul de corupţie. Legislaţia penală şi cea contravenţională interzice deţinerea unei anumite funcţii sau exercitarea unei anumite activităţi specifice care a fost utilizată în activitatea penală sau abaterea contravenţională. Drept rezultat, făptaşul discalificat ar putea să solicite exercitarea dreptului său de a aplica la alte funcţii publice ne-conexe.

Experţii constată că această practică nu este conformă cu standardele internaţionale. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi alte standarde internaţionale, percep discalificarea ca fiind o interdicţie de a ocupa „orice funcţie cu titlu public sau un post din sfera publică”. Reieşind din prevederile curente a Codurilor Penal şi Contravenţional al Republicii Moldova, sancţiunea discalificării trebuie să fie armonizată cu acest principiu. Mai mult ca atât, discalificarea trebuie să fie egal aplicabilă oricărei infracţiuni de corupţie precum şi contravenţiei.

Autorii studiului se referă şi la posibilitatea creării unor instanţe anticorupţie specializate, care sunt un fenomen relativ nou, majoritatea acestora fiind constituite în ultimul deceniu. În multe ţări, acest mecanism permite selectarea celor mai capabili judecători de a examina cazurile de corupţie şi/sau celor care sunt instruiţi continuu în specialitate, iar pentru a accelera procesarea cazurilor de corupţie, multe jurisdicţii impun termene-limită. Astfel de instituţii permit partajarea unui număr rezonabil de cazuri per judecător, ceea ce permite procesarea mai rapidă a cazurilor.

Studiul notează că în condiţiile Republicii Moldova instanţele de drept comun sunt copleşite în special cu dosare de corupţie de anvergură: inculpaţii notorii în dosarele de corupţie angajează în medie şase avocaţi diferiţi. Aceştia utilizează orice modalitate posibilă de a tergiversa şi obstrucţiona procesul de judecată. În aceste condiţii, este evident că o instanţă de drept comun cu un volum mare de dosare şi un orar restrâns pentru judecarea cauzelor este suprasolicitată şi predispusă să cedeze cel puţin unor tactici utilizate de avocaţii apărării, susţin autorii studiului.

Pe de altă parte, studiul relevă şi anumite riscuri legate de constituirea unei instanţe anticorupţie. Printre acestea se numără faptul că relaţiile strânse între judecătorii specializaţi şi alţi actori (avocaţi, experţi) ar putea crea dependenţe, conflicte de interes sau chiar ar putea să faciliteze coruperea ţintită. Totodată, presiunea excesivă asupra unei instanţe anticorupţie ar putea distrage atenţia publică de la necesitatea de a implementa reforme în alte instituţii, cum ar fi poliţia şi procuratura generală, şi sectorul judiciar ca un tot întreg.

Proiectul „Lupta cu corupţia prin consolidarea integrităţii în Republica Moldova”, implementat de PNUD Moldova, cu suportul Ministerului Afacerilor Externe al Norvegiei are drept obiectiv crearea unui sistem durabil de integritate şi anticorupţie în cadrul entităţilor din sectorul public şi privat, precum şi în cadrul sectorului asociativ. Proiectul se desfăşoară în perioada 2019-2021.